Revenirea la normal
La Galeria Eforie: Cristian Gaspar: ‘Urme’
Art top nr 46/ 2001
Galeria de arta “Eforie” isi revine! Pana acum sala de expozitii a gazduit tot soiul de experimente-instalatii-exhibari sexuala tipice maniacilor, obsedatilor, nimfomanelor, priapicilor – atat de jenante, de obraznice, de ostentative incat, cu exceptia vizitatorilor stupefiati-indignati, nimeni nu a indraznea sa zica nici ‘pas’, de teama ca ar putea fi acuzati de mania cenzurii comuniste. (Cine sa le acorde atentie ? Nici macar ‘Atac la Persoana’, intrucat expozantii –pictori si ‘instalationisti’ panditi de riscul penibilului anonimat provocat tocmai de gretoase si insistente cutezante – parca strigau in gura mare: ataca-ma ca se te acuz de atac la libertatea creatiei ! Daca nici ‘Atac la Persoana’ nu te crediteaza ca ai fi o Persoana , atunci esti nimeni.)
Probabil ca pornind de la acesta expozitie, ceva-ceva se v-a schimba ! O galerie de arta, situata in plin centrul Capitalei, merita sa fie vizitata, cautata pe masura vadului comercial pe care il are.
Am vazut, in sfarsit, Galeria plina de vizitatori, de reporteri ai posturilor de televiziune, de ziaristi ai unor importante canale media. Galeria reintra in circuitul cultural !
‘urme’
Expozitia lui Cristian Gaspar este, la randul ei, o exhibare travestita in spectacol, deloc blajina ori pudica. Sub titulatura ‘urme’ – tot ce se afla in sala are un talc anume : pe simeze, panze enorme, de aproape 2 metri suprafata, ‘fac vorbire’ despre o realitate pe care pictorul o coloreaza cu disperare, dar si cu un suras pe buze si in acorduri de ‘sirtaki ‘.
In sala, acordurile acestei muzici sunt insistent necesare: ele impun o anume atitudine, un anume ritual al vizitarii !
‘Pasii’ lui Zorba, pe care muzica te indeamna, fie si in gand, sa-i schitezi, au darul de a transforma Lumea intr-un canaval salvator pentru cei insingurati. Si pictorul este un insingurat care incerca sa se vindece prin peregrinare. Lucrarile de pe pereti sunt ‘altceva’ daca le privesti pietonal, aflandu-te in miscare. Sunt exact de a dorit pictorul : pretexte pentru o bucurie exterioara, macar o ochilor-ahtiata bucurie a revederii stiutelor si doritelor….
Pe usa galeriei, pe un perete, discret dar definitoriu, pe o pagina, un text de proza – tulburatoare prin ceea ce spune dureros de simplu, fara alta pretentie decat aceea de a se face citit intocmai : ‘..........A treia zi de cand merge, sau a patra, sau al patrulea.....an de cand cauta, de cand tot intreaba lumea, oameni, trecatori. Intreaba pe toata lumea, chiar pe toti, unul nu scapa, unul nu ramane neintrebat; pe unii chiar ii roaga, ii implora dupa care ii blesteama, tot sperand ca ori de mila ori de spaima blestemului sau, cineva sa-i raspunda, sa-i spuna ceva, orice, chiar si o injuratura.’
O expozitie – confesional, o instigare la ‘pietonaj’, o depozitie de insomniac dispus sa modifice prin culoare tot ce este in jurul sau. Expozitia este o ‘instalatie’ cu forta a bucuriei acolo unde nu poate fi gasita, ci doar dorita si nascocita.
Cromatic, Cristian Gaspar reia migratia spre Arle a lui Van Gogh; motivational, adopta ratacirile in luxurianta aparentelor proprii lui Lautrec. Dar trecerea – propusa – impusa de artist – de la o lucrare la alta intr-o plimbare fara sfarsit, monologul – ce pare dialog cand e rostit cu ochii spre impalpabili parteneri – si repetitia fara istov al aceluiasi procedeu, face din expozitia lui Cristian Gaspar o contrareplica la vacarmul singuratatilor petrecute pe Chat – Internetul Singuratatilor Machiate. O revelatie frisonanta.
La Galeria Eforie: Cristian Gaspar: ‘Urme’
Art top nr 46/ 2001
Galeria de arta “Eforie” isi revine! Pana acum sala de expozitii a gazduit tot soiul de experimente-instalatii-exhibari sexuala tipice maniacilor, obsedatilor, nimfomanelor, priapicilor – atat de jenante, de obraznice, de ostentative incat, cu exceptia vizitatorilor stupefiati-indignati, nimeni nu a indraznea sa zica nici ‘pas’, de teama ca ar putea fi acuzati de mania cenzurii comuniste. (Cine sa le acorde atentie ? Nici macar ‘Atac la Persoana’, intrucat expozantii –pictori si ‘instalationisti’ panditi de riscul penibilului anonimat provocat tocmai de gretoase si insistente cutezante – parca strigau in gura mare: ataca-ma ca se te acuz de atac la libertatea creatiei ! Daca nici ‘Atac la Persoana’ nu te crediteaza ca ai fi o Persoana , atunci esti nimeni.)
Probabil ca pornind de la acesta expozitie, ceva-ceva se v-a schimba ! O galerie de arta, situata in plin centrul Capitalei, merita sa fie vizitata, cautata pe masura vadului comercial pe care il are.
Am vazut, in sfarsit, Galeria plina de vizitatori, de reporteri ai posturilor de televiziune, de ziaristi ai unor importante canale media. Galeria reintra in circuitul cultural !
‘urme’
Expozitia lui Cristian Gaspar este, la randul ei, o exhibare travestita in spectacol, deloc blajina ori pudica. Sub titulatura ‘urme’ – tot ce se afla in sala are un talc anume : pe simeze, panze enorme, de aproape 2 metri suprafata, ‘fac vorbire’ despre o realitate pe care pictorul o coloreaza cu disperare, dar si cu un suras pe buze si in acorduri de ‘sirtaki ‘.
In sala, acordurile acestei muzici sunt insistent necesare: ele impun o anume atitudine, un anume ritual al vizitarii !
‘Pasii’ lui Zorba, pe care muzica te indeamna, fie si in gand, sa-i schitezi, au darul de a transforma Lumea intr-un canaval salvator pentru cei insingurati. Si pictorul este un insingurat care incerca sa se vindece prin peregrinare. Lucrarile de pe pereti sunt ‘altceva’ daca le privesti pietonal, aflandu-te in miscare. Sunt exact de a dorit pictorul : pretexte pentru o bucurie exterioara, macar o ochilor-ahtiata bucurie a revederii stiutelor si doritelor….
Pe usa galeriei, pe un perete, discret dar definitoriu, pe o pagina, un text de proza – tulburatoare prin ceea ce spune dureros de simplu, fara alta pretentie decat aceea de a se face citit intocmai : ‘..........A treia zi de cand merge, sau a patra, sau al patrulea.....an de cand cauta, de cand tot intreaba lumea, oameni, trecatori. Intreaba pe toata lumea, chiar pe toti, unul nu scapa, unul nu ramane neintrebat; pe unii chiar ii roaga, ii implora dupa care ii blesteama, tot sperand ca ori de mila ori de spaima blestemului sau, cineva sa-i raspunda, sa-i spuna ceva, orice, chiar si o injuratura.’
O expozitie – confesional, o instigare la ‘pietonaj’, o depozitie de insomniac dispus sa modifice prin culoare tot ce este in jurul sau. Expozitia este o ‘instalatie’ cu forta a bucuriei acolo unde nu poate fi gasita, ci doar dorita si nascocita.
Cromatic, Cristian Gaspar reia migratia spre Arle a lui Van Gogh; motivational, adopta ratacirile in luxurianta aparentelor proprii lui Lautrec. Dar trecerea – propusa – impusa de artist – de la o lucrare la alta intr-o plimbare fara sfarsit, monologul – ce pare dialog cand e rostit cu ochii spre impalpabili parteneri – si repetitia fara istov al aceluiasi procedeu, face din expozitia lui Cristian Gaspar o contrareplica la vacarmul singuratatilor petrecute pe Chat – Internetul Singuratatilor Machiate. O revelatie frisonanta.